Aseara am fost la opera. Ba nu, aseara am facut terapie. Terapie curata, purificatoare. Parca o mana s-a aplecat spre suflet, a sters rana, a pus compresa si l-a lasat proaspat la reanimare. Spre rusinea mea habar nu aveam de manifestarea ce a avut loc pe esplanada Operei Romane. Am trecut pe-acolo intamplator, intr-un 124 care m-a fortat sa cobor la Eroilor. Si am auzit orchestra si a trebuit sa ma duc acolo, sa ma pierd in multime.

Si asa am aflat ca a fost a doua editie de opera in aer liber, oferita, evident, nu de Municipalitate ci de sponsori binevoitori. Dar asta nu mai are nicio relevanta acum. Important e ca s-a intamplat. “Promenada e atunci cand ne plimbam” a explicat oamenilor retarzi, maestrul Albulescu, cu sprancenele vesnic zburlite. ”Dar in seara asta e vorba in primul rand de muzica”, a justificat el prezenta Orchestrei Nationale pe scena din fata ONB.

Pe mine m-au impresionat muzica, acutele sopranelor si oamenii ignoranti, ca si mine, care habar nu aveau de ce se intampla acolo, dar care, atrasi de valurile muzicale, se apropiau cu plasele de cumparaturi in mana si ramaneau pironiti locului. Toate sirurile de banci montate in parcul operei erau pline ochi de ascultatori. Dar mai erau si locuri la peluza, adica pe marginea spatiului amenajat, unde orice meloman putea lua un cur de loc in iarba. “Sunt foarte multi oameni si e o atmosfera occidentala”, rezuma o tipa vorbind la telefon, tolanita in iarba cu capul pe rucsac. Si oameni sunt, intr-adevar, garla. Si tineri si batrani, si eleganti si jerpeliti. E si un caine vagabond, atras de acutele solistelor.

Am plecat pe la jumatatea spectacolului pentru ca vezica mea exercita presiuni. Dar muzica a ramas cu mine.