Azi mi-am pierdut jumatate din zi cu instructiunile de protectie a muncii. |n momentele in care d-na Florica (asa mi-a zis sa-i spun si sa o tutuiesc) nu ma distragea de la gandurile mele, am putut afla cateva lucruri de-a dreptul interesante, cum ar fi: cum sa utilizez un stingator cu bioxid de carbon (model G3) in caz de incendiu, care e cea mai apropiata iesire de urgenta de langa biroul meu si care e unghiul corect de stat pe scaun (135 de grade). De asemenea, prin amabilitatea Floricai, am fost instiintata ca din cauza meseriei o sa fac tromboza, iar varicele vor fi la ele acasa pe picioarele mele. Mai mult k  sigur o sa si chioresc. Aa, si sa nu uit: daca in urma unui cutremur de 6,5 grade raman sub daramaturi nu trebuie sa tip k sa economisesc oxigenul.

Si asa am aflat ca a fost a doua editie de opera in aer liber, oferita, evident, nu de Municipalitate ci de sponsori binevoitori. Dar asta nu mai are nicio relevanta acum. Important e ca s-a intamplat. “Promenada e atunci cand ne plimbam” a explicat oamenilor retarzi, maestrul Albulescu, cu sprancenele vesnic zburlite. ”Dar in seara asta e vorba in primul rand de muzica”, a justificat el prezenta Orchestrei Nationale pe scena din fata ONB.

Pe mine m-au impresionat muzica, acutele sopranelor si oamenii ignoranti, ca si mine, care habar nu aveau de ce se intampla acolo, dar care, atrasi de valurile muzicale, se apropiau cu plasele de cumparaturi in mana si ramaneau pironiti locului. Toate sirurile de banci montate in parcul operei erau pline ochi de ascultatori. Dar mai erau si locuri la peluza, adica pe marginea spatiului amenajat, unde orice meloman putea lua un cur de loc in iarba. “Sunt foarte multi oameni si e o atmosfera occidentala”, rezuma o tipa vorbind la telefon, tolanita in iarba cu capul pe rucsac. Si oameni sunt, intr-adevar, garla. Si tineri si batrani, si eleganti si jerpeliti. E si un caine vagabond, atras de acutele solistelor.

Am plecat pe la jumatatea spectacolului pentru ca vezica mea exercita presiuni. Dar muzica a ramas cu mine.

Bine ca mi-am adus aminte inainte sa ies de pe mess – trebuie sa scriu aici poezioara de la Andi. Este absolut revelatoare. Multumesc, Andi, m-am amuzat copios.

“De recitat solemn la inceperea zilei de munca:

Iubesc biroul meu fara lumina!

Ma simt in el ca vulpea-n vizuina!

Iubesc mobila gri, plina de praf,

Dulapuri burdusite, hartii vraf.

Concediul nu-l iubesc defel!

Nici nu mai vreau s-aud de el!

Nu trebuie sa dorm!

Nu vreau sa am odihna!

De nu muncesc, deloc eu nu am tihna!

De munca mea sunt fericit,

Nimic atata-n viata n-am iubit!

Iubesc computerul fereastra

Cu scafarlia lui albastra.

Iubesc sedintele mai lungi

Cand am in creier cifre, dungi.

Iubesc, va spun acu din nou,

Sa stau o viatã la birou! Imi place munca!

As munci mai mult in fiecare zi.

Nu vreau salariu! Nu vreau stima!

Mi-ajunge critica drept prima!” 

personal, nu cunosc niciun batran fericit.

Nu prea ma intireseaza operele de arta, alea care au revolutionat nu stiu ce curent sau care au adus cutare sens necunoscut, nebanuit. ma pasioneaza, in schimb, povestea autorului, telenovela din spatele insului. iata de ce ma vad nevoit sa intru in contact si cu manifestarile lor.

Tu de ce poti sa faci atatea qestii? ha? faci tot ce vrei, iti iubesti pielea, iti framanti creierul, haituiesti tot felul de tresariri, te prosternezi in fata lor.

Doar compozitorii se pot pune intre tine si zei.

Nu am chef sa scriu. As prefera sa ma pup cu A., sau sa mananc zmeura, sau sa stau afara si sa citesc o carte care sa imi schimbe viata.

Am gasit la un moment dat un caiet din liceu (le-am pastrat aproape pe toate ca un psihopat) un sir de cuvinte fara noima care se intindea pe cateva pagini. mi-am adus aminte ca mi se intampla sa fiu la vreo ora de care imi era lehamite si mi se parea mai interesant sa ma gandesc la un cuvant oarecare si sa scriu repede alte cuvinte cu care rezona intr-un fel sau altul.